Viaţa de mămică îmbracă forme diverse si vine cu lecţiile şi experienţele sale. De multe ori nu ştim la ce să ne aşteptăm sau nu ni se spune de la început cum va fi după ce naşti sau la ce să te aştepţi. Mai jos aveţi povestea Monicăi, o mama a unei fetiţe frumoase de 9 luniţe.
“Mămiciție…ce frumos sună acest cuvânt! Doamne cât mi-am dorit copii, priveam orice cuplu ce țineau între mâinile lor mânuțele mici și jucăușe ale unui pui de om hotărât să învețe să meargă , orice mămică ce împingea zâmbind un cărucior , orice tătic ce își cara copilul in spate …chicote de veselie , râsul acela melodios care e tratament pt minte si suflet , tânjeam după toate astea. Toti prietenii mei cu bebelusi imi spuneau ca e absolut minunat sa ai copil. Abia așteptam… Am devenit anul acesta mamă , abia așteptam să simt ce simte o mamă când își vede puiul prima dată , când il pune la sân , când il ține în brațe… Țin minte când în sală de nașteri medicul a lipit obrazul ei de al meu și timpul s-a oprit in loc atunci când am simțit-o, era caldă, molcuță si mirosea a vis împlinit. In zilele ce au urmat am atașat-o la sân , nici nu știam ce înseamnă atașat …. Eu stiam că “dai țâță la copil” si gata , nu mă descurcam,….mi-am zis că acasă o sa mă descurc mai bine. Am ajuns acasă și am început acomodarea , mi-am zis ca e mai greu primele zile , dar nici lunile ce au urmat nu au fost altfel , ba chiar a fost mai rau. Nu reușeam sa o alăptez , mi se parea inginerie sa dai aceasta simplă țâța la copil, copila plangea de foame , toata lumea imi spunea ca are colici, nu dormea de foame ….toata lumea îmi spunea ca e alintata si sa o las sa planga ca sa nu o invat cu nărav. Nu puteam face asta si sunt convinsa ca nici o mama nu poate. Am chemat consultant in alaptare, dar dupa ce a plecat simțeam ca pt a o alăpta imi mai trebuie vreo 4 maini, cu o mana să tin sânul , cu o mână să țin capul copilului , cu altă mâna sa fac compresie pe sân….Si m-am trezit peste noapte singura cu un bebe plângăcios, nemâncat, cu un soț speriat și în depresie post-natala , fără niciun ajutor….iar eu epuizata si speriata ca oricand as putea face o criza de epilepsie si ii voi face rau copilului. ( Am epilepsie si tratament iar somnul este fff important in mentinerea unui echilibru). Înainte, cand auzeam de depresie postpartum credeam ca este o alta scuza ale mămicilor care vor sa vina alții sa le creasca copilul… și totuși, desi nu a fost o depresie oficiala caci n-am avut cand sa ma duc la psiholog, nu vedeam nimic frumos in a fi mama. Mi-o dorisem atata de mult si totusi mă întrebam de ce naibii mi-a trebuit sa vreau sa fiu mama. Pășisem brusc de la o viață liniștită , așezată și comodă într-un haos necontrolat în care totul depindea doar de mine iar eu nu îmi doream decât sa mor. Nu “dormeam” decât cu ea în brate, nu mă spălam , nu mâncam, la toaleta mergeam cu ea lipită de mine … Perioada colicilor am simțit-o ca pe un maraton infinit. Nu auzisem in viaţa mea de puşee de creştere, salturi mentale , regresii ale somnului, greve ale suptului, confuzie sân-tetina ,in fond cine vorbește despre astea cand întrebi: ” Si? cum e cu bebe mic ?” Nimeni. Desi poate toate mamele trec prin asta, majoritatea afișează zâmbet larg și strălucire in privire. Ma uitam în parc la alte mame , aranjate, machiate , odihnite , cu copilasii dormind frumos in căruț , si eu …. Cu ochii rosii , nespălata, părul prins într-o oarecare coada de ponei și niște haine căzute pe mine alandala din șifonier … Când am reusit sa fac baie prima dată după nașterea fetiței am simțit că plânge copilul la mine in brațe pt că se învățase cu mirosul meu de nespălata si acuma , curata fiind , nu ma mai recunoștea copilul. Mersul la plimbare era un calvar . Plecam cu căruț și cu sistem de purtare după mine cu speranța că poate o vrea să stea copilul în una din ele și nu o voi căra iar doar în brațe…iar in final tot in brațele mele ajungea. Nu ma întrebam decât ” Ce e în neregulă cu mine ? Ce fac greșit? Așa mamă proasta să fiu ? Altele cum pot și eu nu ?” Relatia cu soțul simțeam ca se destramă căci din cauza frustrărilor mele nu vedeam ca si el sa străduiește si face eforturi , imi vărsam nervii pe el si il criticam la orice mișcare scoțându-i ochii ca eu fac mai multe pt copil decat el. ( Lucru normal daca el era la munca). Plângeam mult și mă uitam cu ochii în lacrimi la fetița mea și simțeam că îl mânii pe Dumnezeu căci mă rugasem sa îmi dăruiască un copil, caci doctorii imi spuseseră sa abandonez ideea ca voi avea vreodată copii din cauza tratamentului pe care trebuia sa il iau pt epilepsie, și totuși mi-o dăduse Dumnezeu sănătoasă, iar eu nu mă gândeam decât cât de groaznică e viața mea din cauza ei și cat de singură și neputincioasă sunt….noaptea o puneam lângă mine în pat și o priveam, caci o iubesc de mor, si iar plangea și cădeam în brațele vinovăției. Sunt 9 luni de atunci, lucrurile nu mai sunt la fel de rele, căci am evoluat amândouă, mi-am dat timp să învăț și să nu mă mai compar cu alte mamici, caci fiecare are alt copil și altă situație în care trăiește. Nu e nici acum ușor dar am înțeles un lucru: A fi mamă nu e doar ceea ce văd la mămicile din jurul meu care-mi zâmbesc când trec pe lângă mine și că de fapt în spatele acelui zâmbet afișat stau nopți nedormite, lacrimi, singurătate, frică, tăcere…. Majoritatea tac și poate toate s-ar plânge și ar striga după ajutor, după înțelegere , poate doar pt o ureche care sa le asculte dacă nu s-ar simți judecate aspru ca fac asta si acuzate ca daca se plâng….insemna că nu își iubesc copilul. E in regula să simți că nu mai poți , iubirea pt copilul tău nu e mai mică pt că simți că cedezi , ba chiar iubirea pt el este motorul care te face sa rezisti întregului haos….caci, întotdeauna, acel haos e însuși tot ceea ce iubesti, este întreg universul tău, este … copilul tău.” Povestea unei mame – Monica
Multumesc Monica pentru deschiderea si curajul tău de a transmite ajutor prin informatie mai departe! Fiecare experienţă de viaţă este diferită şi fiecare voce contează!
Mamele de azi sunt cele care formează adulţii de mâine încă din burtica!
Incepând cu 14 Octombrie 2022, toate mămicile care doresc să se facă auzite, să îşi spună povestea, să împartă din experienţa lor au posibilitatea să îşi publice povestea! Imi poţi trimite povestea ta pe yogaclinicromania@gmail.com. Dacă doreşti postarea ta poate fi anonimă.
